Descriere şi identificare: Castorul este cel mai mare rozător din Europa, cu corpul greoi şi îndesat, picioarele scurte, urechile mici, ascunse în blană. Coada este glabră (cu excepţia rădăcinii), solzoasă, aplatizată dorso-ventral în formă de paletă şi foarte lată (12-15 cm). Palmură la degetele membrului posterior.

Culoarea blănii de la cenuşiu negricios la brun închis. Densitatea pilozităţii ventrale aproape dublă faţă de cea dorsală (caracter de specie semiacvatică). Există glande anale şi prepuţiale care se deschid într-o pseudo-cloacă şi care secretă o pastă grăsoasă, numită castoreum. Acesta este uns pe blană cu gheara dublă a degetului II posterior (specializat) şi face blana hidrofugă. Castoreum-ul are miros de mosc şi este folosit pentru marcarea teritoriului. 

Craniu: bazioccipitalul prezintă o depresiune caracteristică, care formează o fosă; crestele sagitală şi lambdoidală foarte bine dezvoltate; incisivii sunt de culoare castanie pe faţa anterioară.

Date biometrice: cap + corp = 67-92 cm; coada: 22-34 cm; lungimea condilo-bazală = 13,0-15,0 cm; greutate: 9-30 kg (excepţional până la 54 kg !).

Habitat: Prezenţa apei curgătoare (râuri, canale de irigaţii) sau stagnante (lacuri, mlaştini) este o cerinţă vitală a speciei. Caută ape cu adâncimea de cca 1,5 m (care nu îngheaţă iarna până la fund şi nu seacă vara) şi cu diferite esenţe lemnoase de mal: salcie, plop, frasin, mesteacăn, arin. Sunt preferate cursurile de apă înconjurate de pădure şi cu lăstăriş de mal, dar specia poate fi întâlnită şi în ape din zone agricole sau suburbane dacă nu este deranjată. Urcă până la 500 m altitudine.

Distribuţia: In Evul Mediu brebul era larg răspândit în nordul Eurasiei, dar până în secolul al XIX-lea a fost aproape eradicat din Europa. Cauzele principale au fost defrişarea pădurilor, vânătoarea pentru comerţul cu blănuri şi unele credinţe populare. La începutul secolului al XX-lea mai existau în Europa doar cinci arii izolate de răspândire, pe cursul unor fluvii: Rhon , Elba, Neman în sudul Norvegiei, bazinul Niprului şi Berezinei, nordul Munţilor Urali (lângă Voronej). In Asia se găseşte în bazinul fluviului Enisei şi de-a lungul frontierei chino-mongole. Din aceste surse naturale astăzi se fac recolonizări în habitate optime din Peninsula Scandinavică, Germania, Olanda, Belgia, Franţa, Elveţia, Croaţia, Ungaria, Polonia, România etc. 

După resturile fosile şi subfosile, toponimii şi antroponimii, brebul a fost o specie frecventă pe teritoriul României până la sfârşitul Evului Mediu. A dispărut odată cu defrişările masive şi cu extinderea activităţilor agricole.

Ecologie şi comportament: Rozător semiacvatic, cu activitate crepusculară şi nocturnă, foarte bun înotător şi scufundător (până la 20 minute). Îşi face galerii în malurile înalte, cu acces din apă în camera de locuit. Dacă malurile sunt joase (în mlaştini) brebul îşi construieşte locuinţă flotantă, tip colibă. Aceasta poate avea până la 2 m înălţime şi 12 m în diametru şi este făcută din trunchiuri (până la 20 cm diametru), crengi, resturi de plante verzi şi mâl. Camera de locuit din interior este deasupra nivelului apei. Dacă nivelul apei scade, brebul construieşte diguri pentru menţinerea unui nivel optim. Pot fi întâlnite asociaţii de locuinţe plutitoare care adăpostesc 8-12 indivizi, de obicei generaţii diferite din aceeaşi familie. Specia este foarte teritorială; teritoriul unei familii variază de la 100 m la 3 km lungime pe cursul apei, în funcţie de densitatea populaţiei, caracteristicile cursului de apă şi oferta trofică. Se hrăneşte cu scoarţa şi cambiul speciilor de arbori menţionate iar toamna îşi face rezerve de crengi în apă.

Brebul este o specie monogamă, matură sexual la 2 ½ - 3 ani, are un singur ciclu de reproducere pe an, natalitatea este de 2-3 (max.5) pui la un ciclu de reproducere şi longevitatea de până la 17 ani. 

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire: Duşmanii naturali sunt lupul şi râsul, dar densitatea lor este atât de mică încât nu reprezintă o ameninţare importantă. Se poate considera că un pericol mai mare este cel al cânilor vagabonzi. Cele mai mari ameninţări pentru specie sunt reprezentate de apele poluate, amenajarea cursurilor de apă şi prezenţa disturbantă a omului. 

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare: Specie de carnivore de talie mijlocie, dimensiunile corpului variază între 60-80 cm, coada fiind de 30-50 cm, iar greutatea fiind de până la 10 kg.

Culoarea blănii este maronie, mai deschisă în zona bărbiei, a botului şi a abdomenului. Picioarele sunt relativ scurte iar între degete prezintă o membrană bine dezvoltată care ajută la deplasarea în apă.

Blana este brună sau brun-roșiatic dorsal și cenușie deschis ventral și pe gât.

Prezenţa ei poate fi identificată prin urmele tipice de pe malurile apelor. Astfel, urma tipar are imprimată pe sol membrana interdigitală, iarna fiind evidente şi urmele tip tobogan ale corpului lansat în apă.

Habitat: Vidra trăieşte pe malurile apelor curgătoare şi stătătoare, prezenţa ei fiind un indicator al apelor curate, specia fiind sensibilă la poluare. Nu are preferinţe pentru anumite tipuri de habitat, trăind pe malurile apelor puţin poluate, în imediata vecinătate a luciului de apă.

Distribuţia: Vidra este răspândită în toată Eurasia, excluzând zonele de tundră și deșert. În România este răspândită din Delta Dunării, unde apare și în zone de coastă (meleaua Sacalin), până la munte, în toate apele bogate în pește.

Ecologie şi comportament: Perioada de reproducere este în lunile ianuarie-februarie iar după o perioadă de gestaţie de 60-65 de zile, femela dă naştere, într-o galerie amplasată pe malul apelor, la 1-4 pui care rămân împreună cu mama lor timp de un an de zile. Masculul nu ia parte la creşterea puilor, fiind alungat de femelă cu câteva zile înainte de naşterea puilor. Teritoriul unui exemplar adult variază, în funcţie de abundenţa hranei, de la 2-3 km până la 10-15 km mal de apă, la extremităţi teritoriile învecinate fiind suprapuse.

Hrana constă, în principal, din peşte dar vidra poate consuma amfibieni, insecte, păsări şi mamifere mici.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire: La nivelul arealului său întins în Europa şi Asia, vidra este considerată de IUCN ca fiind o specie aproape periclitată, impunându-se măsuri de monitorizare şi conservare a habitatelor.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Talia mică până la mijlocie. Spinarea şi abdomenul rotunjite. Capul mai mult sau mai puţin comprimat lateral. Buzele subţiri, nepapiloase. O pereche de mustăţi. Solzi persistenţi. Faţa dorsală a corpului, până la inserţia dorsalei, complet acoperită cu solzi. Solzii de pe baza analei nu sunt lăţiţi. Spinii branhiali scurţi şi distanţaţi. Dinţii faringieni dispuşi pe două rânduri, încârligaţi la vârf şi nezimţaţi.

7 excepţional 8 radii divizate în dorsală. Ochii mari, aproape egali cu spaţiul interorbitar. Corpul relativ înalt şi comprimat lateral; pedunculul caudal mai înalt decât gros. 4 solzi între linia laterală şi ventrale.

Lungimea totală maximă până la 12 cm.

Faţa superioară este gălbuie-cenuşie deschis, faţa dorsală a capului cenuşie închis, cu pete şi dungi mai întunecate. Pe laturi 7-8, rar 6 sau până la 12 pete rotunde.

Habitat:

Trăieşte în Dunăre şi în cursul inferior al râurilor de şes cu substrat de nisip fin sau argilă. Preferă locuri cu apă ceva mai adâncă şi curent slab. Evită sectoarele cu apă mai rapidă sau stătătoare şi fund mâlos.

Distribuţie:

Gobio albipinnatus are o răspândire sub media speciilor de pe teritoriul României

Ecologie şi comportament:

Trăieşte în Dunăre şi în cursul inferior al râurilor de şes cu substrat de nisip fin sau argilă. Preferă locuri cu apă ceva mai adâncă şi curent slab. Evită sectoarele cu apă mai rapidă sau stătătoare şi fund mâlos. Trăieşte mai mult solitar, uneori în cârduri mici. Se hrăneşte doar cu faună bentonică, în special diatomee, efemeroptere, etc. Reproducerea are loc în perioada mai şi iunie.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Pe teritoriul național specia are un areal sub media speciilor de peşti din România; arealul se află în scădere în ultimii zeci de ani. Pe acest teritoriu se poate considera ca fiind o specie cu vulnerabilitate scazută/medie.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Corpul scund şi gros sau relativ înalt şi slab comprimat lateral. Pedunculul caudal gros şi cilindric, grosimea sa în general mai mare decât înălţimea minimă. Ochii de mărime foarte variabilă, în general apreciabil mai mici decât spaţiul interorbitar. Solzii laterali totdeauna simţitor mai înalţi decât lungi. Mustăţile de lungime variabilă. Pieptul şi istmul nu au solzi.

Solzii spatelui sunt prevăzuţi cu striuri epiteliale în relief. Anusul este situat mai aproape de baza ventralelor decât de inserţia analei.

Habitat:

Trăieşte în cursul mijlociu al râurilor mari din partea inferioară a zonei scobarului până în zona crapului; în unele râuri mici de şes trăieşte în zona cleanului. Prezenţa speciei este legată de o viteză a apei de 45 - 65, rar până la 90 cm/s; această viteză este caracteristică râurilor de câmpie, şi anume porţiunilor lor puţin adânci, cu substrat nisipos.

Distribuţie:

Gobio kessleri este o specie relativ răspândită pe teritoriul României.

Ecologie şi comportament:

Trăieşte în cursul mijlociu al râurilor mari din partea inferioară a zonei scobarului până în zona crapului; în unele râuri mici de şes trăieşte în zona cleanului. În porţiunile de râu cu o viteză a apei de 45-65 cm/s, puţin adânci, cu fund nisipos, indivizii speciei sunt numeroşi, trăiesc în cârduri mari de până la câteva sute de exemplare. Puietul formează cârduri mari, care stau în apa mai înceată. Reproducerea are loc în luna iunie. Hrana constă mai ales din diatomee, mai apoi din nevertebrate.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Pe teritoriul naţional specia are un areal relativ întins; arealul se află în uşoară scădere în ultimii zeci de ani. Pe acest teritoriu se poate considera ca fiind o specie cu vulnerabilitate scazută/medie.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Corpul înalt şi puternic comprimat lateral, înălţimea maximă formează 31-42% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 34-45% din înălţime. Spinarea înaintea dorsalei este slab comprimată lateral; spinarea în urma dorsalei şi abdomenului sunt rotunjite. Profilul dorsal este convex, urcând puternic de la vârful botului până la inserţia dorsalei; în urma dorsalei profilul coboară puternic. Profilul ventral este asemănător celui dorsal. Capul este comprimat lateral, lungimea sa reprezintă 19,5 - 27% din cea a capului. Ochii sunt situaţi în jumătatea anterioară a capului; diametrul lor reprezintă 25 - 30% din lungimea capului şi 56 - 82% din spaţiul interorbitar. Gura este mică, subterminală, semilunară; deschiderea ajunge până sub nări, iar mandibula se inserează sub jumătatea anterioară a ochiului. Buzele sunt subţiri, întregi. Pedunculul este scund şi comprimat lateral. Dorsala se inserează la egală distanţă de vârful botului şi baza caudalei. Marginea dorsalei este uşor convexă. Pectoralele sunt scurte şi rotunjite la vârf. Inserţia ventralelor este situată sub cea a dorsalei sau puţin înaintea acesteia. Anala se inserează sub mijlocul dorsalei. Marginea ei este foarte uşor concavă. Solzii mari, mult mai înalţi decât lungi, persistenţi. Pieptul şi istmul sunt acoperite de solzi mai mici. Linia laterală este scurtă. Partea dorsală a corpului şi capului este cenuşie-gălbuie, uneori bătând în verzui, flancurile albe, fără luciu metalic, dorsala şi caudala cenuşii, celelalte înotătoare bat în roşu. În lungul jumătăţii posterioare a corpului şi a pedunculului caudal există o dungă verzuie foarte evidentă. Dimensiunile obişnuite ale adulţilor variază între 31 şi 60 mm lungime fără caudală şi 38 - 72 mm lungime totală, talia maximă fiind de 78 mm.

Habitat:

Trăieşte exclusiv în ape dulci. Preferă apele stătătoare sau încete, de aceea în râuri se întâlneşte mai ales în braţele laterale, dar este destul de frecvent şi în plin curent, până aproape de zona montană a râurilor.

Distribuţie:

Rhodeus sericeus amarus are o răspândire relativ mare pe teritoriul României.

Ecologie şi comportament:

Boarca este o specie care trăieşte exclusiv în ape dulci. Preferă apele stătătoare sau încete, de aceea în râuri se întâlneşte mai ales în braţele laterale, dar este destul de frecvent şi în plin curent, până aproape de zona montană a râurilor. Răspândirea acestei specii este strâns legată de prezenţa lamelibranhiatelor Unio sau Anodonta. Nu întreprinde migraţii. Reproducerea are loc de la sfârşitul lunii aprilie până în luna august. Reproducerea are loc în porţii, fiecare femelă depunând icrele de mai multe ori în decursul unui sezon. Icrele sunt depuse în cavitatea branhială a lamelibranhiatelor din genurile Unio şi Anodonta.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Pe teritoriul național specia are un areal relativ întins. Pe acest teritoriu se poate considera ca fiind o specie cu vulnerabilitate scăzută. Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Corpul de înălţime variabilă, moderat comprimat lateral; 5 - 20 de pete dorsale, 5 - 17 laterale; mărimea şi talia petelor laterale este foarte variabilă; septul din lungul musculaturii laterale nu este vizibil prin transparenţa tegumentului, sau slab vizibil, dar niciodată nu apare ca o dungă longitudinală neagră şi niciodată petele laterale nu se contopesc cu acest sept. La baza caudalei o pată dorsală şi alta ventrală, mici; pata dorsală este verticală. Există o creastă adipoasă dorsală, uneori şi una ventrală. Fondul este alb-gălbui, uneori bătând în auriu.

Habitat:

Trăieşte în ape dulci curgătoare din zona montană până la şes. Preferă substratul de pietriş cu nisip dar se întâlneşte şi în porţiunile exclusiv nisipoase.

Distribuţie:

Sabanejewia aurata are o răspândire foarte mare pe teritoriul României.

Ecologie şi comportament:

Trăieşte în ape dulci curgătoare din zona montană până la şes. Preferă substratul de pietriş cu nisip dar se întâlneşte şi în porţiunile exclusiv nisipoase. Unele subspecii au preferinţă şi pentru substrat bolovănos. Hrana constă din diatomee şi nevertebrate. În râurile nisipoase în cea mai mare parte a timpului se îngroapă în nisip. Evită râurile/sectoarele cu nămol.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Pe teritoriul național specia are un areal întins. Pe acest teritoriu se poate considera ca fiind o specie cu vulnerabilitate scăzută. Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Este o broască de dimensiuni mici, până la 5 cm, cu corpul este îndesat şi turtit. Capul este relativ mic, având lungimea egala cu lățimea, iar botul este rotunjit. Ochii sunt foarte proeminenți, având pupila triunghiulara, în formă de inimă. Dorsal tegumentul este foarte verucos, fiind acoperit cu numeroşi negi, rotunzi sau ovali, având un punct negru central. Ventral, între cap şi corp este prezent un plin tegumentar. Corpul este colorat dorsal în cenușiu-deschis, măsliniu, mai rar gri-închis. O parte din negii glandulari colorați în negru sunt grupați, ceea ce conferă un model caracteristic. Unii indivizi pot fi parţial sau chiar total coloraţi în verde. Abdomenul este viu colorat cu pete portocalii până spre roşu, pe un fond negru, care predomina ca pondere. Sunt de asemenea prezente puncte albe mici, relativ uniform distribuite. Coloritul ventral este de avertizare, specia fiind deosebit de toxică. Masculii au capul mai lat ca femelele datorita prezentei celor doi saci vocali interni. Calozitățile nupțiale (formațiuni cornoase, de culoare neagra ce apar in perioada de reproducere doar la masculi) sunt prezente pe partea internă a antebrațului, inclusiv pe tuberculul metacarpian intern. Masculii orăcăie în cor, în special seara şi noaptea, sunetele fiind greu de confundat „u…u…u…u” repetat la 1-4 secunde. Un singur mascul poate cânta timp de ore fără oprire.

Habitat:

Nu este o specie pretenţioasă, trăiește în orice ochi de apă, temporar sau permanent, la altitudini între 0-400 m. Este prezenta în lacurile din lunca şi delta Dunării, pe maluri sau în zonele cu vegetaţie, cel mai adesea fiind găsita în bălțile temporare.

Distribuţie:

Izvorașul cu burtă roşie este răspândit în centrul şi estul Europei, din Danemarca şi sudul Suediei în vest, Cehia, fosta Iugoslavie şi Dunărea în sud, iar în est în Rusia până aproape de munţii Ural. În Romania este prezenta pretutindeni în zonele de șes: Câmpia Română, Bărăganul, Dobrogea inclusiv delta, Crişana, Podişul Transilvaniei şi Podișul Moldovei. În zonele de contact cu Bombina variegata hibridează cu aceasta.

Ecologie şi comportament:

Este o specie cu activitate diurnă, predominant acvatică. Intră în apa primăvara devreme, în martie şi se retrage pentru hibernare în octombrie. Iernează pe uscat, în ascunzișuri. Reproducerea începe din aprilie-mai şi poate dura până în august, cu depuneri repetate. Fecundarea este externa, cu amplex. Masculul apucând femela cu membrele anterioare, eliminarea ouălor şi a spermei având loc simultan. Ouăle (între 10-100 la o depunere) sunt depuse izolat sau în grămezi mici, fixate de obicei de plante. Oul are 2 mm diametru, iar capsula gelatinoasa ce îl înveleşte între 7-8 mm, este brun închis la un pol şi alb-gălbui la celalalt. O femela poate depune mai multe ponte pe an.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Este o specie cu un areal vast dar afectată de activităţile umane. Distrugerea, degradarea şi fragmentarea habitatelor (atât a celor acvatice cât şi a celor terestre) îi periclitează supraviețuirea. Menținerea habitatelor existente şi crearea de noi habitate acvatice sunt necesare pentru asigurarea unor populaţii viabile.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Este o broască de dimensiuni mici, de până la 5 cm. Forma corpului este mai îndesată decât la Bombina bombina. Corpul este aplatizat, capul mare are botul rotunjit. Pupila este triunghiulară sau în formă de inimă. Dorsal tegumentul este foarte verucos, aspru la pipăit, acoperit cu negi mari, ce posedă în vârf câte un spin cornos negru înconjurat de numeroşi spini mici. Negii nu sunt grupaţi sau dispuşi simetric. Coloritul este extrem de variabil. Dorsal indivizii sunt coloraţi în cenuşiu deschis, maroniu sau măsliniu pătat cu negru. Uneori pot apare indivizi parţial sau total verzi dorsal. Abdomenul şi guşa sunt colorate în galben, pe fondul căruia este un desen marmorat cenuşiu spre negru, dominând însă pigmentul galben. Coloritul este foarte intens, reprezentând un mijloc de avertizare asupra toxicităţii. Vârfurile degetelor sunt de asemenea galbene. Masculii prezintă pe faţa interioară a membrelor anterioare calozităţile nupţiale (formaţiuni cornoase, de culoare neagră ce apar în perioada de reproducere doar la masculi) vizibile chiar şi pe perioada hibernării. Masculii nu posedă sac vocal dar în privinţa orăcăitului se aseamănă cu *Bombina bombina*, doar că frecvenţa sunetelor este mai ridicată.

Habitat:

Ocupă orice ochi de apă, preponderent bălţi temporare, putându-se reproduce inclusiv în denivelări ale solului ce conţin sub un litru de apă, spre deosebire de *Bombina bombina* care preferă bălţile mai mari din lunca sau valea apelor curgătoare. Este întâlnită aproape pretutindeni unde găseşte un minim de umiditate, de la 150 m până la aproape 2000 m altitudine.

Distribuţie:

Este răspândită în vestul şi centrul Europei cu excepţia peninsulei Iberice, Marii Britanii şi Scandinaviei. Limita estică a arealului este reprezentată de Polonia, vestul Ucrainei, România, Bulgaria şi Grecia. În România este prezentă pretutindeni în zonele de deal şi munte.

Ecologie şi comportament:

Este o specie cu activitate atât diurnă cât şi nocturnă, preponderent acvatică, extrem de tolerantă  şi rezistentă. Este sociabilă, foarte mulţi indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Se reproduce de mai multe ori în cursul verii. Ouăle se depun în grămezi mici sau izolat, fixate de plante sau direct pe fundul apei. Este rezistentă la condiţii dificile de mediu şi longevivă, iar secreţia toxică a glandelor dorsale o protejează foarte bine de eventualii prădători. De aceea aproape orice ochi de apă din cadrul arealului este populat de această specie care poate realiza aglomerări impresionante de indivizi în bălţi mici. Poate rezista şi în ecosisteme foarte poluate. Se deplasează bine pe uscat putând coloniza rapid noile bălţi apărute. Este printre primele specii de amfibieni ce ocupă zonele deteriorate în urma activităţilor umane (defrişări, construcţii de drumuri etc.) unde se formează bălţi temporare.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Este o specie cu un areal vast, dar cu toate acestea este periclitată în mare parte a acestuia datorită distrugerii, deteriorării şi fragmentării habitatelor. Conservarea ei necesită măsuri simple limitate la menţinerea habitatelor acvatice existente şi crearea de noi habitate acolo unde cazul.

Conform listelor roşii specia este considerată potenţial ameninţată la nivel naţional şi neameninţată pe întregul areal.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Specie monotipică, dulcicolă, diurnă; forma și coloritul carapacei se modifică odată cu vârsta: la juvenili carapacea este rotundă, iar la adult se alungește devenind ovala; coloritul inițial este cenușiu închis, aproape negru, iar adultul are carapacea brun-închis pana la negru pătată cu galben, iar plastronul este galben sau brun. La juvenili, carapacea este carenată, însă la adult aceasta devine netedă. Carapacea este puțin bombată, comparativ cu speciile terestre, iar plastronul plat la femelă, și ușor concav la mascul. Coada este mai lungă la masculi decât la femele, atingând 2/3 din lungimea carapacei. Femelele sunt mai mari decât masculii: media 159 mm la femele, și doar 150 mm la masculi.

Habitat

Trăiește în ape dulci, lin curgătoare și stătătoare, mai ales iazuri, lacuri, cu malurile acoperite de vegetație; selectează  habitatele însorite, cu sol nisipos necesar depunerii pontei. Altitudinal ajunge până la aproximativ 700 m.

Distribuţie:

Este comună în aproape toată Europa, cu excepţia Scandinaviei şi Arhipelagului Britanic; de asemenea, trăieşte în vestul Asiei şi nord-vestul Africii. În unele părți ale Europei populaţiile iniţiale au dispărut, însa specia a fost reintrodusă. Specia a fost mult mai comuna în trecut, având o distribuţie mult mai largă decât în zilele noastre. Distrugerea sau degradarea habitatelor naturale a dus la o distribuție în mozaic a acestei specii, cu populații mici, izolate, amenințate cu dispariţia.

Ecologie şi comportament:

Hrana constă din nevertebrate, pești, amfibieni. Se hrăneşte doar în apa. Specie fricoasă, se refugiază în apă la cel mai mic pericol; în afara perioadelor când se hrăneşte, își petrece timpul însorindu-se în imediata apropiere a apei, pe țărm sau pe un trunchi de copac căzut; în timpul reproducerii, masculii devin teritoriali, dezvoltând un comportament agonistic şi stabilind ierarhii. În timpul iernii, precum şi vara, în perioadele de seceta, indivizii se refugiază în mal, unde metabolismul se reduce, până la reapariţia condiţiilor optime. Este ovipara, femela se deplasează uneori destul de departe de apa pentru a depune cele 3-16 oua într-o groapa pe care o sapa cu membrele posterioare. Puii apar după 90-100 zile de incubație. Uneori, embrionii pot hiberna în ou, eclozând doar în primăvara următoare. Sexul puilor este dependent de temperatura: din ouăle ţinute la temperaturi mai scăzute (până la 25°C) vor ieși masculi, iar din ouăle ținute la peste 30°C vor ieși doar femele.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Până în prezent nu a fost luată nici o măsură practică de conservare. Este necesară identificarea celor mai importante populaţii de țestoase de apă şi luarea de măsuri de refacere şi conservare a habitatelor naturale care adăpostesc aceste populații.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Este cea mai mare specie de triton din România, având dimensiuni de până la 16 cm, femelele fiind mai mari decât masculii. Corpul este robust, oval în secţiune. Capul este relativ lat, cu botul rotunjit şi nu are şanţuri longitudinale. Lungimea cozii este mai mică sau egală cu a corpului. Pielea este rugoasă atât dorsal cât şi ventral, presărată cu numeroase glande. Când se întind membrele de-a lungul corpului, degetele se ating. Coloritul dorsal este brun închis spre negru, uneori cu nuanţe brun-roşcate, cu pete negre, neregulate, de dimensiuni variabile. Pe lateral, inclusiv pe cap, sunt prezente puncte albe mai mult sau mai puţin numeroase. Coloritul ventral este galben până spre portocaliu, cu pete negre, neregulate, ce alcătuiesc un desen mozaicat. Guşa este colorată extrem de variabil, de la galben la negru, frecvent cu pete albe, de dimensiuni variabile. În perioada de reproducere masculii au o creastă dorsală înaltă şi dinţată, care începe din dreptul ochilor, lipseşte în dreptul membrelor posterioare şi se continuă apoi cu creasta caudală, la fel de bine dezvoltată dar lipsită de zimţi. Pe laturile cozii este prezentă o dungă longitudinală lată, alb-sidefie. La femele porţiunea inferioară a cozii este colorată în galben spre portocaliu. Cloaca este umflată şi neagră la masculi, mai ales în perioada de reproducere. La femele cloaca nu este umflată iar deschiderea cloacală este colorată în galben.

Habitat:

Este o specie predominant acvatică, preferând ape stagnante mari şi adânci, cu vegetaţie palustră. Deseori poate fi întâlnită în bazine artificiale (locuri de adăpat, iazuri, piscine). În perioada de viaţă terestră preferă pajiştile umede. Datorită dimensiunilor mari nu se reproduce în bălţi temporare mici. Este frecvent în iazuri şi lacuri, mai ales dacă există vegetaţie acvatică în care să se poată ascunde.

Distribuţie:

Este răspândit în mare parte din Europa centrală şi de nord, din nordul Franţei şi Marea Britanie până în munţii Urali. In nord, în Scandinavia, ajunge până la paralela 65. Lipseşte din peninsula Iberică, Italia şi, începând, cu Austria, nu este prezent la sud de Dunăre. În România este răspândit aproape pretutindeni. Lipseşte din Dobrogea şi lunca Dunării unde este înlocuit de *T. dobrogicus*. Este întâlnit la altitudini cuprinse între 100-1000 m.

Ecologie şi comportament:

Reproducerea are loc în martie iar adulţii pot rămâne în apă până în mai-iunie. Fecundarea este internă iar transferul spermatoforului se realizează în urma unei parade sexuale complexe, fără amplex (partenerii nu se ating). Deşi depune numeroase ouă (peste 100), multe nu se dezvoltă datorită unor frecvente mutaţii cromozomiale. Ouăle sunt mari, de 2-4 mm, de culoare albă. Este o specie extrem de vorace, hrănindu-se atât cu mormoloci cât şi cu tritoni mai mici sau larve. Pe uscat poate fi găsit în vecinătatea apei. În pofida dimensiunilor mari se deplasează repede, atât în mediul acvatic cât şi în cel terestru.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Este o specie vulnerabilă la nivel naţional, în anumite zone chiar periclitată, în special datorită degradării şi distrugerii habitatelor acvatice de reproducere şi a fragmentării habitatelor terestre adiacente. Menţinerea habitatelor acvatice existente precum şi crearea de noi habitate acvatice acolo unde acestea au fost distruse şi asigurarea de coridoare de dispersie va permite menţinerea unor populaţii viabile.

Specie protejată prin Legea 13/1993 prin care România ratifică Convenția de la Berna și prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Relativ greu de deosebit în faza terestră de T. v. vulgaris. Deosebirile sunt maxime la masculi în timpul perioadei de reproducere. Creasta dorsala este puţin înaltă (2-4 mm), dreapta sau doar uşor vălurită. Apare în spatele ochilor, în regiunea occipitala şi creşte în înălţime atingând un maxim în zona cloacei. Sunt prezente muchii dorso-laterale, mai puţin dezvoltate însă ca la masculii de *T. montandoni*, ceea ce conferă o formă pătrată în secţiune. Coada se termina cu un filament negru, lung de câţiva mm. Destul de frecvent apar indivizi fără pete pe guşă sau abdomen, în special la femele.

Habitat:

Nu trăieşte decât în zone de deal şi de munte, între 300-1200 m.

Distribuţie:

Subspecie endemică pentru Romania, răspândit în interiorul arcului carpatic, în Munţii Apuseni. Prezintă o largă zonă de intergradare cu subspecia nominata. Populaţiile sunt în decline pe întregul areal.

Ecologie şi comportament:

Întră foarte devreme în apă, uneori chiar din februarie, întâi masculii, apoi femelele. Perioada de reproducere durează până în aprilie-mai. La masculi apar în perioada de reproducere caractere sexuale secundare foarte bine dezvoltate. Întrucât transferul spermatozoizilor se realizează fără amplex, masculul realizează o întreaga parada sexuala, de o complexitate şi frumuseţe deosebită, în faţa femelei. Trebuie menţionat că în cursul paradei partenerii nu se ating, transferul spermatozoizilor realizându-se prin intermediul unui spermatofor, depus de mascul pe substrat şi cules cu cloaca de către femela. Spermatozoizii sunt păstraţi apoi de femela timp de câteva săptămâni într-o formaţiune anatomica numită spermatecă. Femelele depun ouăle eşalonat în timp, putându-se împerechea de mai multe ori în timpul unui sezon, în condiţii favorabile. O femelă poate depune până la 400 de ouă. Adulţii părăsesc mediul acvatic după reproducere. În lacurile şi bălţile din zona de deal şi munte perioada de reproducere este decalată şi se poate prelungi până în iulie, în funcție de temperatură.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Având un areal restrâns este considerat vulnerabil la nivel naţional.

Specie protejată prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Masculul: Faţa, ochii şi fruntea sunt de culoare verde. Occipitalul este galben-verzui. Buza de sus şi obrajii sunt galben-cenuşii. Pe sutura dintre frunte şi clipeu se găseşte o linie neagră, îngustă. Vertexul este negru, cu o pată mare rotundă, de culoare galbenă. Torecele este verde, cu dungi negre, drepte, bine conturate. Benzile mezo-metapleurale pornesc aproape de stigmele metatoracice. Faţa ventrală a toracelui este colorată galbe-cenuşiu. Benzile anteumerale sunt foarte apropiate de banda mediană, unindu-se cu aceasta în partea anterioară. Pterostigma aripilor de culoare brună-întunecată, este mai scurtă în aripile anterioare decât în aripile posterioare. Nervura costală este gălbuie. În aripile posterioare există un câmp anal format din trei celule. Tibiile şi femurele sunt galbene, cu dungi negre, tarsele sunt negre. Toate segmentele abdominale sunt mai înguste spre partea lor posterioară, segmentele 7 - 9 sunt lăţite. Segmentele abdominale 1 şi 2 sunt verzi cu pete galbene, celelalte segmente sunt negre cu pete galbene, care nu ating marginea posterioară a segmentelor. Apendicii anali sunt gălbui; apendicii superiori sunt lungi cât segmnetul 10 abdominal, cu vârfurile rotunjite şi

apropiate; apendicii inferiori sunt mai scurţi, cu o tăietură mediană profundă.

Femela: Marginea occipitală prezintă două proeminenţe drepte, dinţate, galben-roşiatice cu vârful negru. Pterostigma este mai deschisă decât la mascul. Abdomenul este cilindric. Petele de pe segmentele abdominale sunt mai late decât la mascul şi au culoare galbenă-verzuie.

Habitat:

Larvele trăiesc în ape curgătoare curate, cu maluri acoperite cu vegetaţie abundentă, în zonele cu substrat nisipos, preferă nisipul grosier şi apele cu adâncime mică.

Ecologie şi comportament:

Specie stenotropă întâlnită pe cursul apelor reci, limpezi și neplouate, cu o curgere moderată și cu substrat nisipos. Specia se întâlnește de la sfârșitul lunii mai până la sfârșitul lunii septembrie. Dezvoltarea larvară durează 3 - 4 ani, în cazuri particulare 2 ani. Adulţii zboară în perioada iunie - august. Eclozarea are loc în râu la adâncimi cuprinse între 3 şi 30 cm.

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Conservarea faciesului natural al râurilor şi a vegetaţiei ripariene. Rectificarea malurilor, canalizarea duc la dispariţia speciei, datorită modificării vitezei de curgere a apei şi ocrotire creşterii adâncimii. Este importantă păstrarea regimului natural transport al sedimentelor. Măsuri de protecţie împotriva poluării

Specie prin Directiva Europeană 92/43/EEC.

Descriere şi identificare:

Valve eliptice sau trunchiat-ovale, de obicei cu lungimea mai mică decât dublul înălţimii, cu pereţi groşi, culoare variabilă de la verde - brun deschis până la maron-închis spre negru. Regiunea anterioară bine rotunjită, largă şi scurtă. Partea posterioară adesea dilatată, alungită, cu un rostrum obtuz şi subtruncat. Marginile superioară şi inferioară în general paralele; marginea inferioară dreaptă sau subrectilinie în zona mediană. Marginea posterioară şi liniile de creştere sunt uniform şi paralel curbate. Umbonele relativ evident, proiectat puţin peste marginea superioară; ocazional nu iese deloc în evidenţă, fiind frecvent erodat prin mecanisme fizico-chimice. Unele forme ecologice pot fi reniforme, ovoide, mai mult sau mai puţin dilatate.

Dinţii cardinali sunt puternic dezvoltaţi, groşi, subconici, denticulaţi, cel posterior de pe valva stângă foarte dezvoltat, triunghiular, iar cel anterior de pe aceeaşi valvă este mai subţire, crenelat, cu suprafaţa uşor înclinată. Pe valva dreaptă, înainte de dintele cardinal interior se găseşte o gropiţă largă, adâncă, lângă care se găseşte un alt dinte cardinal mai alungit dar redus. Lamele laterale ridicate, curbate în sus şi ascuţite. Impresiile muşchilor adductori bine marcate şi profunde, ca nişte gropiţe în interiorul valvelor.

Dimensiuni variabile: lungimi între 30 - 70 mm, înălţimi cuprinse între 20 - 40 mm, lăţimi de 20 - 35 mm.

În România este reprezentată printr-o serie de morfe şi forme ecologice, fără însă a se distinge (aşa cum multe surse bibliografice susţin) rase geografice distincte.

Se deosebeşte de celelalte specii ale genului care apar în România în special prin forma scurtă, oval-eliptică.

Habitat:

În România populează pâraie şi râuri, mai rar fluvii, fiind mai frecventă în apele din sectorul colinar şi de podiş decât în cel de câmpie. Este o specie pretenţioasă sub aspectul condiţiilor de calitate a apei, necesitând ape curgătoare, bine oxigenate şi sedimente curate; substrat nisipos sau moderat mâlos (fără conţinut exagerat de materie organică), cu salinitate sub 5‰ (Glöer, 2003).

Distribuţie:

Arealul ei cuprinde Europa fără insulele britanice (de unde a dispărut în perioadele glaciare recente), precum şi fără peninsulele Iberică şi Italică. 

Ecologie şi comportament:

În mod caracteristic este o specie reo-oxifilă, psamo- sau psamo-pelofilă (cu condiţia ca mâlul să nu prezinte o încărcătură prea mare de substanţă organică, care să genereze procese de descompunere anaerobă), relativ stenobiontă, pretenţioasă la condiţiile de calitate ale apei şi sedimentelor. Habitatul specific este reprezentat de ape curgătoare din zone de podiş, dealuri, depresiuni, mai rar de câmpie. Poate trăi 20 - 30 de ani, iar în nordul Europei atinge şi vârste de 50 de ani (Fechter şi Falkner, 1990).

Măsuri luate şi necesare pentru ocrotire:

Specie protejată prin Directiva Europeană 92/43/EEC.